Cultură

Tot ce era cultural se întâmpla în București. Astăzi, totul se schimbă. O nouă hartă culturală a României ia naștere în Cluj, Sibiu, Timișoara, Iași și Brașov. Și cel mai surprinzător lucru este că cele mai îndrăznețe idei nu vin din capitală, ci din provincii.
Să luăm exemplul Sibiului. Acest oraș a devenit Capitala Europeană a Culturii în 2007 – și nu s-a oprit. Astăzi, găzduiește unul dintre cele mai mari festivaluri de teatru din lume, rezidențe artistice, galerii și cluburi de carte. Și totul a început cu câțiva entuziaști.
În Timișoara, Capitala Europeană a Culturii în 2023, cultura a devenit un instrument pentru schimbarea socială. Muzeele s-au deschis în fabrici abandonate, expozițiile au fost organizate în subsoluri, iar terenurile virane au fost transformate în spații de artă. Și toate acestea se datorează eforturilor locuitorilor locali. În Suceava, tineri artiști au creat proiectul „Casa cu Poveste” – o casă unde oricine poate veni, spune o poveste, picta un tablou sau cânta la chitară. Nu este o instituție – este o comunitate.

Pagini: 1 2

În România, tradițiile nu sunt exponate de muzeu, ci practici vii. Nu le „recreăm” pentru turiști – le trăim. În fiecare an, la o anumită dată, satele prind viață: kobize și tobe sună, coruri feminine cântă, iar tinerii îmbracă „opinci” și „sumane” și dansează.
Să luăm Mărțișorul, prima zi de primăvară. Nu oferim doar corzi roșii și albe. Credem că acestea aduc sănătate, noroc și dragoste. Și chiar și în București, funcționarii le prind de jachete ca pe un talisman.
Sau Sânziene, festivalul florilor și al iubirii. În noaptea de 24 iunie, fetele împletesc cununi din flori sălbatice, dansează în jurul focului de tabără și caută „Sânzienele” – flori magice care înfloresc doar în această noapte. Nu este „folclor”, ci magie, o magie în care încă credem.
În Maramureș, „cântece de leagăn” sunt încă vii – cântece de leagăn cântate nu din note, ci „din inimă”. Fiecare sat are propria melodie. Și aceste cântece sunt transmise din mamă în fiică ca niște cunoștințe secrete.
Dansul are o putere specială. „Hora” nu este doar un cerc. Este un simbol al unității. Când ne ținem de mână și dansăm, diferențele dispar: bogați și săraci, oraș și țară, tineri și bătrâni. Rămâne doar ritmul.
Ceremoniile de nuntă sunt deosebit de emoționante. În Bucovina, mireasa plânge în fața tatălui ei; în Oltenia, se dă „colac” (pâine ritualică); în Banat, se cântă „cântece de nuntă” până dimineața. Nu este „demodat” – este amintire de familie.

Pagini: 1 2

La începutul anilor 2000, nimeni nu credea că cinematografia românească poate fi internațională. Apoi au venit Cristian Mungiu, Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, și totul s-a schimbat. „Noul Val Românesc” nu a câștigat doar Palme d’Or la Cannes; a arătat lumii că avem propria noastră voce, propriul nostru adevăr, propria noastră estetică.
Aceste filme erau sobre, minimaliste, fără muzică sau pauze dramatice. Ele tratau viața de zi cu zi: avortul în România comunistă („4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”), birocrația („Poliție, ordine!”) și alegerea morală („În spatele cortinei de fier”). Și tocmai această simplitate este cea care ține puterea.
Astăzi, cinematografia românească este în continuă evoluție. Apar nume noi: Radu Jude cu alegoriile sale istorice („Moarte la București”), Alexandra Strelean cu poveștile sale despre femei („Identificare”), Bogdan Teodorescu cu debutul său „Bunica” – un film despre memorie și traumă.
Deosebit de impresionant este modul în care cinematografia devine o punte între generații. Filmele despre Ceaușescu, despre revoluția din 1989, despre viața în provincie – sunt vizionate nu doar de adulți, ci și de tineri. Aceasta nu este „istorie”, ci memorie vie.

Producția de film documentar este, de asemenea, în creștere. Filme precum „Colectiv” nu se fac doar – ele schimbă realitatea. După lansarea acestui film, miniștrii au demisionat și legile au fost schimbate în România. Cinematografia a devenit un instrument al justiției.

Pagini: 1 2

În trecut, pentru a fi un „scriitor adevărat”, trebuia să scrii despre sat, despre război, despre suferința oamenilor. Astăzi, literatura românească este ca Dunărea: vastă, diversă, purtătoare atât de trecut, cât și de viitor. Nu ne mai este frică să vorbim despre noi înșine – sincer, dureros, frumos.

Generația anilor 1990 – Mircea Certărescu, Radu Jude, Doina Rulea – a dărâmat granițele genului. Proza lor este un amestec de realism magic, autobiografie și satiră socială. „Nostalgia” lui Certărescu încă șochează și inspiră – ca o profeție despre un ținut între vise și realitate.

Astăzi, o nouă generație ia naștere: scriitori precum Elena Alexandru, Bogdan Simoi și Cristina Nicolae. Ei scriu despre feminism, singurătate existențială, migrație și anxietate digitală. Eroii lor nu sunt țărani cu plug, ci fete din Berlin, programatori din București și adolescenți de pe TikTok.
Este deosebit de interesant cum este renascută poezia. Poeți tineri precum Dana Țăran și Alexandru Manolache își citesc poeziile în baruri, la festivaluri și pe Instagram. Textele lor sunt scurte, energice și lirice. Vorbesc despre dragoste, dar și despre depresie, războiul din Ucraina și anxietatea climatică.

Librăriile din România trăiesc o renaștere – nu ca puncte de vânzare cu amănuntul, ci ca spații culturale. Cărturești Carusel din București și Cărturești din Cluj găzduiesc întâlniri cu autori, seri de poezie și ateliere. Poți petrece ore întregi răsfoind cărți, bând cafea și simțindu-te parte dintr-o comunitate.

Pagini: 1 2

În România, teatrul nu este divertisment, ci un ritual. Încă din copilărie, suntem duși la Teatrul Național din București, la Teatrul Lucian Blaga din Cluj sau la Teatrul Mihai Eminescu din Iași, nu pentru a „vedea o piesă de teatru”, ci pentru a învăța să simțim. Aici, mai întâi plângem la „Ion” de Liviu Rebreanu, râdem la satira lui Caragiale și înghețăm în fața monologului lui Hamlet.
După 1989, teatrul a devenit vocea libertății. Pe scenă, oamenii discutau subiecte anterior tăcute: corupția, trauma dictaturii, căutarea identității. Regizori precum Andrei Șerban, Silviu Purcăreanu și Alexandru Morfot au transformat spectacolele în terapie pentru o întreagă generație.
Astăzi, teatrul românesc este unul dintre cele mai vibrante din Europa. La festivalurile din Sibiu, Timișoara sau București, poți vedea producții care șochează, te pun pe gânduri și uneori chiar dezbat în foaier până târziu în noapte. Acesta nu este un „eveniment cultural”, ci o experiență.

Scena teatrală provincială este deosebit de puternică. În orașele mici — Brașov, Constanța, Oradea — teatrele sunt susținute de entuziasmul actorilor care joacă nu pentru a fi plătiți, ci pentru că nu se pot abține. Pentru ei, scena este ca aerul.

Pagini: 1 2